joi, 23 decembrie 2010

O dupa-amiaza perfecta (pentru mine)

Sa ies in natura inseamna pentru mine incheierea unei saptamani. Nu mai am timp sa fac deplasari lungi, dar 2-3 ore pot rupe in week-end. Macar de urc acelasi deal de mai multe ori intr-o luna si tot nu ma las, ca sa nu ma plictisesc aleg trasee diferite. Asa dealul imi pare altul. Acum am urcat pe dealul Releului, l-am atacat ocolindu-l prin garla Plaisorului . Unele poze vi se vor parea cunoscute, e normal, urc destul de des acolo. Mi-am luat ranita, bag in ea un vechi scaun de camping, cateva lucruri de stricta necesitate, imi chem cei doi caini. Cainii mei, cand ma vad imbracat in camuflaj, stiu ca se lasa cu o plimbare, nu ma mai inteleg cu ei de veseli ce sant. O iau la pas, cand aud in spatele meu un schelancait: un catelus pripasit de o luna pe la mine a iesit pe sub gard si vrea sa mearga prima data cu noi. Stiind ca voi merge prin locuri greu de trecut pentru el, am ezitat sa-l iau cu mine. Dar aveam de ales? De ce sa nu isi faca si el botezul padurii? Nu m-a dezamagit, chiar daca la inceput scancea ca un copil de fiecare data cand era oprit de vre-un mal sau de apa si noi ne indepartam, isi facea curaj si trecea.

O iau pe garla, ocolind catunul Diculesti, ca-s mai interesante locurile.



Incep urcusul prin padure:
Pamantul e alunecos, nu mai pot urca asa repede cum eram invatat. Mai folosesc si de maini. Sunt atent si la crengi pentru ca intr-o tura anterioara mi-a intrat una in ochi, acum as fi aratat ca un pirat :).
Ajung sus, in spatele releului, fac o poza cu un peisaj care l-ati mai vazut, dar fara zapada. In stanga, cu prima biserica e Plaisorul; in dreapta, mai in spate, cu cealalta biserica , Panataul. Dealul inalt din stanga (cu platou) e Chichilaia, iar in dreapta se vede Blidiselul.


Trec repede sa fac un foc pentru ca-s fleasca si trebuie sa ma usuc. Lemne uscate sunt destule, trebuie doar sa fac un pat dublu pentru ca e multa umezeala jos.


In timp ce ma incalzesc, golanii mei se joaca sau isi curata gheata prinsa de par si de picioare. Mai dau cainii si cate o tura prin padure, coborand spre garla. Aud prin padure latrand doar glasul subtire al Piciului care incearca sa se tina dupa ei.

Ca sa ma incalzesc si pe dinauntru, zdrobesc niste catina culeasa direct din maracini, incalzesc niste apa si imi fac un ceai. E acru, dar bun. Mie asa imi place.



Pozele acestea doua cu mine mi le-a facut un tinerel care venise cica sa taie un brad de Craciun. I-am explicat cu argumente ca intentia lui nu-i buna, pentru doua saptamani e pacat sa strici un viitor arbore, plus ca-i si ilegal, e plantatie de conifere. Una e sa cumperi un brad din al carui pret Romsilva face impaduriri si da oamenilor de lucru si alta e sa tai dupa capul tau un pom deja plantat. S-a lasat convins de argumente dar si de faptul ca nu sunt brazi la noi, ci doar molid si pin.

Multumit, m-am intors pe alt traseu, pe cel direct si mai facil, pe langa releu, pentru a admira panorama.

Aici avem Patarlagele:
Iar aici Sibiciu de Jos:

luni, 13 decembrie 2010

Ture de sanatate


Acum cand verdeata dealurilor a fost inlocuita cu griul trist, ar trebui sa astept primele zapezi pentru a-mi bucura vederea. Pentru ca imi place sa ies doar pentru a privi frumosul. Al mirosi si al auzi. Si dealurile comunei mele nu duc lipsa de frumuseti. ( O sa scriu pe indelete in posturi viitoare despre fiecare dintre locurile de la mine. Material am destul.) Perioada aceasta de inceput de iarna, cand inca nu s-a asezat zapada e cea mai putin interesanta. Nu prea e nimic de vazut. Dar nu pot sta degeaba. Incerc sa-mi mentin conditia fizica prin antrenament. Si sanatatea (sper). Imi aleg un deal impadurit si incerc intr-un ritm vioi sa-l urc pieptis, evitand potecile. Imi infig bocancii prin frunzele uscate incercand sa nu alunec, ma tin cu mainile de arbusti si radacini, indreptandu-ma direct catre varful dealului. La inceput mi se parea greu, picioarele ma dureau iar respiratia ma ardea. Am depasit nivelul acesta, acum pot spune ca imi provoaca bucurie. Merg ca un apucat. Daca trece un week-end si eu nu m-am angajat la un efort de genul pomenit mai sus, visez noaptea ca alerg, ma trezesc incordat tot, cu dureri in coapse. Cred ca da dependenta :).
Prea multe poze nu am facut pentru ca mi-e greu sa car aparatul foto dupa mine, dar atunci cand am avut compania unor prieteni (Vali Culachi si sotia lui) am putut retine cateva imagini si incropi un clip:


In timp ce urcam, am vazut in spate, printre copaci, Panataul:

Si Plaisorul:


Cand ajungem sus, cautam fructe de padure.
Fructe de paducel, care acum dupa brume si inghet nu mai au gustul acela fainos din toamna, sunt chiar placute:


Si catina, si-a mai pierdut din savoare dar inca e buna :


Rupem crengutele de catina inlaturand tepii si mancam boabele ca de pe stiuletele de porumb. In una din ture mi-am luat si mojarul din lemn ( din acela obisnuit de se gaseste pe la comercianti in piata) si am zdrobit fructele de catina, am adaugat apa si am baut suc de catina pregatit "la botul calului" cum s-ar zice. Asta da suc proaspat. De atunci iau mojarul in permanenta dupa mine. Mi se pare de baza. Il folosesc si pe post de cana.

Daca vrem un ceai aromat putem gasi pe langa tufisuri,in iarba, la adapost , cimbrisor:
Cimbrisorul e bun ca incalzeste pe vreme rece.

Ca tot ma plangeam de faptul ca peste tot e gri ( cu exceptia pinilor si molizilor plantati pe versanti care nu pot imbunatati totusi atmosfera mohorata), dau peste un arbore verde. E oare un foios cu frunza inca..... ? AAA...Un cires??? Nu, m-am lamurit imediat ce m-am apropiat: e un cires intr-adevar, dar napadit de iedera. Iedera e mereu verde. Daca ar fi fost vara sigur as fi trecut pe langa si nu as fi bagat de seama. Am stat cateva minute si am admirat.




In unele din ture, la sfarsit, dupa ce am obosit si transpirat bine, pun de-un foc sa-mi usuc hainele si sa ma incalzesc. Zic in unele ture, pentru ca trebuie avut grija, peste tot e cineva proprietar de livada sau faneata si poate veni cu obiectii. Sau trece vre-un piroman si-i dau idei. Coclaurile nu-s chiar un paradis,stau cu ochii si urechile ciulite. Nu stiu niciodata peste cine dau. Nu toti sunt cu gaduri curate, de curand am vazut niste indivizi tragand lemne cu calul dintr-o plantatie de mesteacan, dupa cum s-au purtat e clar ca furau. Am evitat de la distanta, oamenii surprinsi asupra faptului pot deveni periculosi. Sau pot fi si braconieri. Va dati seama ca nu-i combinatie. Oricum, nu-mi strica acestia bucuriile mele. Iar focul e una din ele: